Ecourile unei povesti…

În Câmpina anului 2009, un orasel cochet ce nu demult a îmbracat hainele luminoase pentru sarbatorile de iarna, istoria si cultura ignora cursul firesc al evenimentelor si pun amprenta asupra trairilor fiecaruia dintre noi, atunci când le calci pragul, acolo unde timpul bate pasul pe loc.

Un secol este nesemnificativ când te afli în castelul „Iulia Hasdeu”. Între peretii reci ai acestuia, traiesti drama savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel pe care destinul l-a despartit mult prea devreme de fiica lui. Iulia Hasdeu era geniul care, la vârsta de 4 ani, stia sa scrie si sa citeasca. A absolvit scoala primara la aproape 8 ani, iar la 11 ani, Iulia termina gimnaziul în Bucuresti, continuându-si apoi studiile la Paris. Tânara, poeta si absolventa de Conservator, a fost învinsa de o boala grea, tuberculoza; eforturile disperate ale tatalui sau de a o salva erau zadarnice: pe 29 septembrie 1889, la 19 ani, Iulia Hasdeu a trecut în lumea umbrelor. Dupa aceasta grea încercare, Bogdan Petriceicu Hasdeu si-a îndreptat atentia catre un singur lucru: spiritismul. El a gasit asta ca fiind singura cale de comunicare cu iubita lui copila. Întâlnirile dintre tata si fiica au avut ca rezultat „templul” închinat Iuliei.

Castelul de la Câmpina are o arhitectura aparte si este construit dupa planurile transmise de Iulia Hasdeu tatalui sau, în timpul sedintelor de spiritism.

Acum, muzeul „Iulia Hasdeu”, a atras în Câmpina oameni din întreaga lume, printr-un destin impresionant, o drama a unei tinere pentru care, însa, legatura cu tatal sau a fost mai puternica decât nefiinta. Curiozitatea te face pe tine, cititorule, sa vizitezi acest loc, dar trairile pe care le poti avea aici te vor marca. Muzica, iubirea, creatia… „te vor face sa te întorci în timp, traind atmosfera si parfumul acelor vremuri”…

Caietele de impresii ale acestui muzeu fac parte din decor. Le rasfoiam si cautam sentimentele sincere ale unor oameni care au vrut sa o cunoasca pe Iulia si povestea ei. Într-o liniste apasatoare si o atmosfera nefireasca, citeam parerile vizitatorilor si semnificatiile pe care castelul le-a capatat cu fiecare persoana care i-a trecut pragul:

„Peretii parca vorbesc, tablourile transmit emotii, sentimente. Este o întoarcere în timp, un amestec de ireal, frumos si arta pura.”

Fara îndoiala, tristetea tatalui care si-a pierdut fiica, se mai simte si acum: „O durere sfâsietoare mi s-a perindat prin fata ochilor. Copil frumos, pierdut prea devreme si durerea unui parinte! Acum, când scriu aceste rânduri… e prea rece lânga mine si mi-e prea teama… înspaimântator!”

Ghidul castelului te poate face sa simti ce Hasdeu a simtit în urma cu o suta de ani; cuvintele nu-ti mai sunt de folos si, oricât de mult te-ai chinui, „nu o sa reusesti sa exprimi fiorul care te-a cuprins înca din prima încapere”.

Într-o alta sala a acestui misterios castel se afla un podium cu statuia lui Iisus. I. L. Caragiale îsi amintea aceasta imagine… „Daca îngenunchi în fata Mântuitorului, capul Sau divin îl vezi în dreptul ferestrii scânteietoare de lumina, al carei cadru îl înconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stâlpul, suporta de jos, în mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie si reprezinta, împreuna cu ele, un mare potir: deasupra acestuia, ridicându-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului.”

De altfel, constructia, cu totul aparte în peisajul obisnuit al Câmpinei, este realizata în totalitate pe baza numerelor 3 si 7 având, de exemplu, trei turnuri, trei pivnite si scari cu câte sapte trepte – simboluri presarate la tot pasul.

Orice loc cu o asemenea încarcatura emotionala, da nastere legendelor: „Ne-am suit în arbust si am stat ascunsi toata noaptea. N-am vazut când a intrat stafia în cladire, dar la cântatul cocosilor, d-soara Iulia a iesit pe terasa din stânga. Era îmbracata în rochie alba, avea flori de margarete în brate si parul prins în coc cu o stea. A doua zi dimineata, câteva fire de margarete au fost gasite de maturatorul de strada lânga gardul castelului. Era în septembrie, margaretele disparusera demult.” sau… „Noaptea, dincolo de portile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cântând la pian. Se mai aud strigatele de Bravo! si aplauzele lui Hasdeu. Uneori, pianul cânta si ziua.”

Impresiile lasate de vizitatori pun accent în mod deosebit pe usurinta cu care te poti transpune în spiritul vremii de atunci; Iulia îsi face simtita prezenta în fiecare coltisor, într-un loc în care „viata este un pas spre eternitatea pe care o punem mereu sub un semn de întrebare, dar pe care cu totii o vom cunoaste…”

Dincolo de magia locului, care te patrunde, si lumina divina, ce-ti picura în suflet, simti nevoia sa multumesti oamenilor de aici, celor care au avut grija ca obiectivele sa fie întretinute pentru a-si pastra valoarea, ca acest spatiu sa nu piarda nimic din spiritul monumentului „facut cu sufletul pentru ceea ce a avut mai scump Bogdan Petriceicu Hasdeu”.

Muzeul „Iulia Hasdeu” îsi întâmpina vizitatorii cu o frumusete sensibila. O sa simti iubirea fara margini a unei familii deosebite, iubire pe care, „atunci când o pierzi, nu stii cum sa traiesti fara ea”. Domneste aici, pentru totdeauna, lacrima ce nu va fi stearsa niciodata, „soarele ce nu va apune”.

Vizitând Castelul „Iulia Hasdeu”, fie ca te simti „mai aproape de Dumnezeu”, asa cum nu ai mai facut-o pâna acum, fie ca sufletul ti-e invadat de o singuratate stranie, concluzia este certa: „Daca acest castel este vazut o data, nu poate fi uitat decât daca nu ai sentiment si frumusete interioara”

Diana ROMAN